De ce ne plafonăm? Nici noi nu ştim.

Mă întreb des asta, mai ales atunci când ajung în punctul ăla nociv, în care din lene sau plictiseală, pierd timpul, timpul, frate, care aşa cum spunea Ştefan(https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=121356961741980&id=105591779985165) se cheltuie indiferent dacă tu îl consumi într-un mod benefic sau nu.
Eu văd plafonarea şi la cei de vârsta mea şi chiar şi la părinții lor. De ce apare? Probabil pentru că rămasul în pătrațica ta şi traiul ăsta confortabil, fără riscuri, fără temeri şi situații problematice, îți asigură o viață organizată, care nu iese din grafic, la limita dintre „ nu mai am cu ce să plătesc lumina luna asta” şi „ce aş putea să fac în plus ca să merg şi la Untold”…şi cam atât, dar mulți se mulțumesc doar cu asta.
Avem pasiuni şi centre de interes, dar nu ajungem să facem nimic spre a ne dezvolta în sensul asta şi  apar întrebările: „Cum o să fac eu asta?”, „Dacă nu îmi iese, ce se va întampla cu mine?”, „Mama a zis că nu vrea un copil sortit eşecului, ce fac dacă o dau în bară?”Pai dacă nu încerci, nu vei şti niciodată dacă va fi un succes sau un eşec. Da, vor fi şi eşecuri pe care trebuie să înveți să le gestionezi şi să le priveşti ca pe un factor determinant şi motivațional spre treapta următoare, dar gândeşte-te dacă va fi un succes: tocmai ai descoperit că poți face şi altceva, care îți place şi care creează nişte reacții pozitive şi în jurul tău. Eu cred că acum ai un punct de plecare pentru un prezent activ, pe care să îl trăieşti din plin, a meritat, deci!
Probabil vă este cunoscută situația asta: „Mamă, tu dacă nu te faci medic, nu mai calci la mine în casă!”.Dacă nu este „medic” acolo, este cu siguranță altă profesie. Profesiile astea pentru care se studiază 6 ani + sau despre care este ştiut că sunt „profesii adevărate”, nu înseamnă că pot fi şi cheia succesului tău sau biletul la lotto cu care vei da lovitura în viața asta.  Astea-s semnele că poate şi părintele respectiv a pierdut vremea frecând menta în tinerețe şi că în prezent, îşi doreşte ceva mai bun pentru copilul său. Problema e că „succesul” ăsta nu duce decât la frustrare, frustrarea tânărului că a facut ce au vrut alții şi că acum poate este prea târziu să mai spere sau să mai facă ce îi place. Şi el, la rândul lui, s-a plafonat într-o situație care probabil a adus la tăcere certurile zilnice. NU! Părinții nu sunt acolo ca să îşi proiecteze ideile nepuse în practică şi regretele asupra ta, ci ca să te susțină, să te încurajeze să descoperi ce îți place să faci cu adevărat, ce te face să fii mai mult decât mulțumit cu tine. Rolul tău, în schimb( nu te-am uitat), este să fii cu capul pe umeri, să ai curajul să afirmi ce îți place, pentru că până la urmă în ecuația asta este vorba despre viitorul tău, nu despre trecutul mamei. Fă zilnic ceva pentru pasiunea ta şi tinde sa fii din ce în ce mai bun, restul o să vină de la sine.
Da, toți avem momente în care „merge şi aşa”, dar importantă este secunda aia în care iei atitudine, reacționezi, eşti treaz în fața visurilor tale şi lupți pentru a fi fericit şi împăcat. Lupta asta va fi lupta vieții tale şi momentul în care vei renunța, va fi şi momentul în care la o distanță de O alegere, va trece pe lângă tine râzându-ți în față acea „Maria” sau acel „Alex” care va face lucruri mărețe cu timpul şi aptitudinile ei/lui.
Mulțumesc pentru că ai citit şi aştept să aud ce crezi tu despre asta. Dacă nu ştii exact ce e cu referința de la început, dar rezonezi cu ideile de mai sus, uite aici un link:http://artzeimer.ro/ cu care s-ar putea să rezonezi şi mai tare. 😊

Neam Unit

29 ianuarie 2017, ora 18:00

Am ajuns în Piaţa Universităţii împreună cu tata şi ne-am oprit câteva minute să ne uităm atent la ce se întâmplă în jurul nostru. Vedeam bucureşteni determinaţi, calmi, bine dispuşi. Erau total alţi oameni faţă de cei pe care îi vezi în trafic sau la metrou, aveau un scop comun: să-şi ia înapoi Bucureştiul, să-şi ia înapoi ţara.

Am plecat împreună spre Unirii, Piaţa Constituţiei, Tribunal, Piaţa Victoriei, îngheţaţi, cu steaguri fluturând, cu pancarte scrise de mână, strigând pentru dreptate, pentru a ne face auziţi. În mulţime erau oameni vocali, respectuoşi,prietenoşi, care ştiau de ce sunt acolo şi ce susţin, fără a fi vreo secundă violenţi.

A fost prima mea experienţă de genul şi a fost minunat. Am simţit pentru prima dată ce înseamnă, pe lângă altele, să fii cetăţean, să ştii să ceri atunci când eşti nedreptăţit, să nu mai pleci capul acceptându-ţi soarta de “român” care trăieşte în România.

Trecând pe Bulevardul Elisabeta, am avut toţi parte de un moment emoţionant. Tropăiam şi strigăm că aşteptăm cartea lui Dragnea şi dintr- o dată ne-am oprit brusc şi din vociferat şi din mers. În balconul unui bloc, a apărut o bătrânică bătând din palme, ridicându-şi mâinile spre cer, îndreptându-şi sărutările către noi şi salutându-ne plină de fericire. O mare de oameni s-a întors către ea, a salutat-o şi a început să o aplaude. Şi-am zis toţi ” Ia uite cum ne susţine de acolo pentru că altfel nu poate, în timp ce alţii stau bine mersi la căldură”. Şi aşa este. M-am uitat atent la luminile blocurilor şi la ferestrele la care stăteau oamenii, privind parcă un spectacol-manifest şi m-am gândit că pentru unii este tare bine să îi vezi pe alţii schimbând lucruri pentru tine, bătându-se cu pumnul în piept pentru egalitate şi transparenţă, în frig, mergând kilometri întregi. Ar fi ideal să ne pice din cer dreptatea, dar trebuie să luptăm pentru ea, în sala de vot, în stradă, să facem NOI ce este bine pentru NOI.

Am scris asta, ştiind că majoritatea persoanelor care citesc sunt de vârsta mea. Pentru noi nu o să facă prea mulţi, multe. Noi suntem cei de care depindem şi pentru care contează. Nu râdeţi şi nu vă amuzaţi că am ieşit în stradă la 17 ani pentru ca din întâmplare şi voi trăiţi aici şi şi peste voi o să se reverse alegerile altora, cu care poate la un moment dat, nu veţi mai fi de acord. “Haha a ieşit şi X în stradă, ce fraier, face pe inteligentul”. De ce devine de condamnat şi subiect de glume pentru voi, faptul că lui X îi pasă de ce se întâmplă în jurul lui, că e o persoană vocală, da, la 16,17,18 ani cât are?

ps: Ştiu că am zis de multe ori “noi”.. şi asta pentru că este despre NOI, nu despre ei.

Mulţumiri lui Adi Bulboacă, cel care a realizat fotografia şi care mi-a dat voie să o folosesc în această postare.

Fotografia postată de Adi Bulboacă.

Despre frică

Toate sistemele ce au stat sau stau la baza unei societăţi impun egalizare, standardizare, uniformizare. Cum altfel ai putea conduce o masă mare de oameni, decât asigurându-te că fiecare individ îşi cunoaşte pătraţica lui şi nu are nevoie să îşi pună întrebări de genul ” de ce?”, “cum?”. Un sistem bine pus la punct se foloseşte şi de nişte instrumente, right? Frica. Frica este elementul care a plecat capetele oamenilor de-a lungul istoriei, o face şi acum…o va face întotdeauna. Religie. Aţi auzit mulţi, sigur, expresia “a avea frică de Dumnezeu”. De ce se presupune că ar trebui să îţi fie frică de Dumnezeul pe care toate dogmele îl predică a fi “iubitor”? Pentru că doar temându-te , vei putea fi mai vulnerabil şi uşor de manipulat, eventual şi o sursă de venit. Nu o să intru mai mult în subiectul religie, pentru că nu m-aş mai opri.
2017. Smartphone-uri. Kylie Jenner. Facebook. Instagram, pe scurt Social media.
Social media are grijă ca toţi utilizatorii ce o frecventează să aibă modele. Vrei să devii din ce în ce mai tare că X sau Y , uitând că tu nu trebuie să ai modele/idoli /eroi după care vrei să îţi construieşti viaţa sau personalitatea. Tu trebuie să fii cea mai bună variantă a ta, nu o copie. E greu să rămâi “TU” aşa cum simţi şi crezi,în momentul în care eşti măcinat şi intoxicat atât de tare de viaţa altor persoane care “o duc mai bine”. Sună provocator şi incitant regulile după care se joacă “cine are mai multe like-uri?”, “cine a fost în mai multe vacanţe?”, “cine poartă mai bine Gucci-ul?”
Dar de ce ne e mai uşor să facem ce fac alţii, în loc să ne gândim la ce simţim cu adevărat şi ce ne face de fapt fericiţi sau împliniţi?-ne place să ne complicăm.
Şcoala.Şcoala te privează de multe ori, de libertatea de a fi cel mai bun, de a fi creativ sau “altfel”. Te uniformizează cu ceilalţi, te păstrează la un anumit nivel şi te face să te temi de anumite consecinţe irelevante, în fond. E un fel de vânătoare:”Ia! Azi pe cine prindem că nu e pregătit sau că nu ştie?”. Muncim mult, în timp scurt şi prost, ca la 18 ani să realizăm că nu avem cultura generală, gândire critică sau capabilă de autoevaluare, abilităţi creative sau practice. Ştim, în schimb,  zeci de formule care”ne ajută să calculăm”, în condiţiile în care există programe care se ocupă cu aşa ceva, azi. Avem” tupeul” de a ne spune părerea şi de a ne contrazice cu profesorii care uneori nu acceptă faptul că produc erori. Libertatea de exprimare devine în 2017, nesimţire sau needucaţie pentru că o persoană vocală nu impune respect, ci o reală problemă de comportament. E o rebeliune împotriva regulilor. Efect de turmă oricând, oricum, oriunde.De ce? De fricoşi. Ce am scris mai sus legat de sistemul de învăţământ, confirmă mai mult de jumătate din elevi, pentru că asta trăiesc şi cu asta se confruntă, dar nu sunt capabili să spună „stop” sau să încerce să schimbe ceva.

Aşadar, ne este impusă frica, sau ne-o creăm singuri, involuntar, a devenit un mod de viaţă. În niciunul dintre cazuri nu ia nimeni măsuri. Niciodată, o masă mare de oameni nu va primi altceva decât ceea ce merită, în consecinţa deciziilor lor.
So, de cine ţine libertatea ta de a fi fericit şi împăcat cu tine,fără a fi influenţat de statistici,trend-uri,mulţime?☺

Imagini pentru fear photography

Cetăţeni la teatru

(Dacă nu mergeţi la teatru,ar trebui să mergeţi.)

Am mers la multe spectacole de teatru şi cu siguranţsilhouette-photography-monster-acting-scaryă am câteva piese care îmi sunt mai aproape de ce gândesc şi de ce iubesc.Am şi spectacole la care nu m-am simţit la fel de confortabil,dar asta nu înseamnă că e neapărat vina celor de pe scenă.Poate că în serile alea nu mi-am lăsat deoparte toate premisele şi preconcepţiile…sau poate am primit altfel decât s-ar aştepta unii,mesajul actorilor.Mi s-a întâmplat să merg la o piesă care m-a obosit foarte tare şi nu pentru că am stat să prelucrez foarte mult informaţia.A fost din cauza jocului haotic de lumini şi a altor efecte speciale,a exagerareii unor acţiuni şi a servirii stridente a unui mesaj de “trezire a poporului”.În seara aia,au plecat mulţi în timpul spectacolului şi actorii erau vădit încurcaţi,cumva nemulţumiţi.A fost remiză,se mai întâmplă.

Uneori,în punctele culminante,se mai trezeşte câte un domn care să comenteze scena cu voce tare,celor ce îl însoţesc,sau chiar întregii săli(e un act sincer de altruism).Se umflă în pene că şi-a dat seama de jocul de cuvinte şi de priviri şi simte o reală nevoie de a demonstra sinelului său si oamenilor din jur(mai ales actorilor),că nu este uşor de dus cu zăhărelul.Oribil.

Mai sunt şi doamnele care râd puternic şi piţigăiat la fiecare secvenţă ce se doreşte a fi exact o glumă seacă,uşor de servit,sau chiar o cioacă nereuşită.Râd în hohote dacă un personaj se împiedică sau spune”mă-ta”.

Nelipsiţi sunt şi cei ale căror telefoane sună la fiecare spectacol pentru că funcţia “silenţios”e una ce ţine de abstract,mai ales într-un cadru atât de artistic şi ludic.

Una peste alta,la teatru e fain.Nu trebuie să ne vină manuşă fiecare spectacol,doar pentru că e cool domne să mergem la teatru.Trebuie să respectăm efortul celor care trăiesc pentru a spune poveşti şi a transmite emoţii pe care le poţi simţi ca spectator,în premieră.Teatrul nu face altceva decât să reflecte viaţa şi golurile sale sau momentele de prea plin,pe noi şi defectele sau calităţile noastre.Uneori e mai violent pentru că şi-a propus să schimbe ceva în societatea căreia se adresează,e mai hazos pentru cei care vor să plătească pentru a râde şi a uita de facturi şi cozi în trafic,e mai profund,onest şi sensibil pentru aceia care au nevoie să se completeze şi să îşi finiseze personalităţile.

P.S.:Cat sunteţi în sală,păstraţi-vă părerile în tăcere şi telefoanele pe silenţios,din respect pentru voi şi cei din jur.

De început

Îmi place să scriu şi am vrut să am un loc al meu unde să pot să adun tot ceea ce scriu.”Mes Amours” pentru că am vrut să fie despre ce îmi place,ce iubesc,să fie spaţiul în care să pot împărtăşi cu voi păreri despre filmul ăla, piesa aia de teatru,melodiile alea,situaţia asta.De ce la început de 2017? Aşa s-a nimerit.

“Mes Amours” e o provocare.